Cum să înțelegi semnificația și importanța whistleblowingului

Poate ai auzit deja termenii whistleblowing sau whistleblower. În traducere literală, ideea este de „a fluiera” pentru a semnala o abatere, adică de a atrage atenția asupra încălcării unor reguli. În mediul juridic și profesional, termenul se referă la raportarea unor încălcări ale legii despre care o persoană află mai ales în legătură cu munca sa, funcția sa, activitatea profesională, practica de specialitate sau colaborarea cu o organizație.

Whistleblowerul, în română avertizor în interes public, poate semnala corupție, fraude, gestionarea defectuoasă a fondurilor publice, încălcări ale regulilor privind achizițiile publice, amenințări la adresa sănătății, siguranței, mediului, protecției consumatorilor, protecției datelor cu caracter personal sau alte fapte care depășesc un conflict intern obișnuit la locul de muncă.

Nu orice plângere este whistleblowing. Dacă un angajat reclamă doar un conflict personal, o comunicare proastă, stilul de lucru nepotrivit al unui superior sau o nemulțumire individuală, nu este neapărat vorba despre o raportare în sensul protecției avertizorilor. Esențial este dacă raportarea indică o încălcare a legii sau o faptă cu impact negativ asupra interesului public și dacă există un interes public real pentru verificarea acesteia.

De ce este important whistleblowingul

Multe practici incorecte nu pot fi descoperite din exterior. Manipulările contabile, aranjamentele în procedurile de achiziție, abuzul de putere, facturările fictive, ocolirea regulilor de siguranță sau prejudicierea sistematică a fondurilor publice sunt observate adesea mai întâi de oamenii din interiorul organizației.

Tocmai de aceea whistleblowingul are o importanță practică. Nu este doar o poziție morală a unei persoane. Este un instrument de control care poate reduce pagubele, poate opri continuarea încălcării regulilor și poate semnala riscurile înainte ca acestea să se transforme într-un scandal major.

Pentru o companie sau o instituție publică, un sistem intern de raportare funcțional poate însemna pierderi financiare mai mici, risc juridic mai redus și o șansă mai mare de a rezolva problema intern. Pentru societate, înseamnă o probabilitate mai mare ca actele de corupție, fraudele sau amenințările la adresa interesului public să nu rămână ascunse.

Directiva UE privind protecția avertizorilor

Uniunea Europeană a adoptat Directiva (UE) 2019/1937 a Parlamentului European și a Consiliului privind protecția persoanelor care raportează încălcări ale dreptului Uniunii. Directiva a fost adoptată la 23 octombrie 2019, iar statele membre trebuiau să o transpună în legislațiile lor naționale.

Scopul directivei este de a crea canale sigure, confidențiale și eficiente pentru raportarea încălcărilor dreptului UE și de a proteja avertizorii împotriva represaliilor. Protecția vizează domenii precum achizițiile publice, serviciile financiare, prevenirea spălării banilor, siguranța produselor, transporturile, mediul, sănătatea publică, protecția consumatorilor, protecția datelor cu caracter personal și securitatea rețelelor și sistemelor informatice.

Este important că directiva nu se limitează la protecția angajaților. Protecția poate viza și foști angajați, candidați la un loc de muncă, stagiari, voluntari, persoane care desfășoară activități independente, membri ai organelor de conducere ale companiilor, furnizori, subcontractanți și persoane care ajută avertizorul.

Reglementarea din România

În România, protecția avertizorilor este reglementată în principal prin Legea nr. 361/2022 privind protecția avertizorilor în interes public. Legea a intrat în vigoare în decembrie 2022 și transpune în dreptul românesc Directiva (UE) 2019/1937 privind protecția persoanelor care raportează încălcări ale dreptului Uniunii.

Legea română folosește noțiunea de raportare privind încălcări ale legii. Aceasta poate viza fapte sau inacțiuni care încalcă dispoziții legale în domenii precum achizițiile publice, serviciile și produsele financiare, prevenirea spălării banilor și a finanțării terorismului, siguranța produselor, siguranța transportului, protecția mediului, sănătatea publică, protecția consumatorilor, protecția vieții private, protecția datelor cu caracter personal și securitatea rețelelor și sistemelor informatice.

Condiția esențială pentru protecție este buna-credință. Avertizorul trebuie să fi avut motive întemeiate să creadă că informațiile raportate erau adevărate la momentul raportării și că acestea intrau în domeniul de aplicare al legii. Protecția nu este destinată acuzațiilor făcute cu bună știință în mod fals, răzbunării personale sau manipulării conflictelor de muncă.

Cine trebuie să aibă un sistem intern de raportare

În România, obligația de a institui canale interne de raportare se aplică autorităților, instituțiilor publice și altor persoane juridice de drept public, indiferent de numărul de angajați, precum și persoanelor juridice de drept privat care au cel puțin 50 de angajați.

Există și reguli speciale pentru anumite domenii reglementate. În unele situații, persoanele juridice de drept privat trebuie să instituie sau să mențină canale interne de raportare indiferent de numărul de angajați, atunci când intră sub incidența unor acte normative speciale prevăzute de lege. Aceste reguli sunt importante mai ales în domenii cu impact mai mare asupra interesului public.

Sistemul intern nu ar trebui să fie doar un e-mail formal sau o cutie de sesizări. El trebuie să includă reguli clare privind primirea raportărilor, examinarea lor, protejarea identității avertizorului, păstrarea evidenței, gestionarea conflictelor de interese și informarea avertizorului cu privire la evoluția și soluționarea raportării.

Organizația trebuie să desemneze o persoană, un compartiment sau, în anumite condiții, un terț care să se ocupe de primirea, înregistrarea, examinarea și soluționarea raportărilor. Este important ca această persoană sau structură să acționeze imparțial, să păstreze confidențialitatea și să nu se afle într-un conflict de interese.

Anonimatul nu este același lucru cu confidențialitatea

În contextul whistleblowingului se vorbește des despre anonimat, dar din punct de vedere juridic este mai precis să vorbim despre confidențialitatea identității avertizorului.

O raportare anonimă înseamnă că avertizorul nu își indică identitatea. O raportare confidențială înseamnă că identitatea avertizorului este cunoscută persoanei sau autorității competente, dar nu poate fi dezvăluită neautorizat.

Protecția avertizorilor se bazează în special pe confidențialitate, interzicerea represaliilor și mecanismele legale de protecție. Anonimatul poate fi util, dar are și limite practice. În cazul unei raportări anonime, poate fi mai dificil să se ceară informații suplimentare, să se verifice afirmațiile sau să i se ofere avertizorului feedback. De aceea este important să se facă diferența între ceea ce este tehnic anonim, ceea ce este confidențial și ceea ce este protejat legal.

În România, raportările care nu conțin numele, prenumele, datele de contact sau semnătura avertizorului pot fi examinate și soluționate în măsura în care conțin indicii referitoare la încălcări ale legii. Asta nu elimină însă importanța practică a unei raportări suficient de clare și verificabile.

Cum poate fi făcută o raportare

Avertizorul are mai multe opțiuni.

Prima opțiune este raportarea internă, prin sistemul intern al angajatorului sau al organizației. Această cale are sens mai ales atunci când avertizorul are încredere în sistemul intern, nu există un risc imediat de represalii și există o șansă reală ca organizația să rezolve problema.

A doua opțiune este raportarea externă. În România, avertizorul se poate adresa Agenției Naționale de Integritate, care are atribuții în gestionarea raportărilor externe, sau altor autorități competente, în funcție de domeniul încălcării. Un canal extern este potrivit mai ales atunci când conducerea organizației este implicată în faptă, există riscul distrugerii probelor, sistemul intern nu este credibil sau situația privește un interes public important.

A treia opțiune este divulgarea publică, de exemplu prin presă. Aceasta nu este însă, de regulă, primul pas. Divulgarea publică este varianta cea mai sensibilă din punct de vedere juridic, iar protecția avertizorului depinde de îndeplinirea condițiilor legale. Poate fi vorba, de exemplu, despre situații în care raportarea internă sau externă nu a dus la măsuri corespunzătoare, există un pericol iminent sau evident pentru interesul public, există riscul de represalii sau șansele ca încălcarea să fie remediată eficient sunt reduse.

Cum protejează legea avertizorul

Scopul protecției este ca o persoană să nu fie sancționată pentru că a semnalat, cu bună-credință, o încălcare a legii sau o faptă care afectează interesul public.

Represaliile pot lua forme diferite. Poate fi vorba despre concediere, suspendarea contractului de muncă, modificarea contractului sau a raportului de serviciu, reducerea salariului, schimbarea programului de lucru, retrogradarea, blocarea promovării, evaluări negative, sancțiuni disciplinare, intimidare, hărțuire, discriminare, afectarea reputației sau alte măsuri negative legate de raportare.

Legea română nu funcționează pe baza unui statut special acordat anterior, de tipul unui „statut de avertizor protejat” similar unor modele din alte țări. Protecția se aplică dacă sunt îndeplinite condițiile legale: persoana a obținut informațiile într-un context profesional, a avut motive întemeiate să creadă că informațiile erau adevărate la momentul raportării și a făcut o raportare internă, externă sau o divulgare publică în condițiile legii.

Dacă avertizorul consideră că a fost supus represaliilor, poate folosi mijloacele legale de apărare și măsurile reparatorii prevăzute de lege. În practică sunt importante probele, legătura temporală dintre raportare și măsura negativă, documentarea faptelor și reacția rapidă. În cazuri serioase, este prudent ca avertizorul să ceară consultanță juridică sau să contacteze Agenția Națională de Integritate ori autoritatea competentă înainte de a face o divulgare publică.

Motivația financiară nu este motivul principal

Sistemul românesc de protecție a avertizorilor nu este construit pe o recompensă financiară automată pentru fiecare raportare. De aceea, din punct de vedere practic, whistleblowingul nu ar trebui privit ca o modalitate de a obține un avantaj financiar.

Motivul principal ar trebui să fie semnalarea unui comportament care afectează interesul public, organizația, angajații, clienții, contribuabilii sau siguranța. Motivația financiară nu ar trebui să înlocuiască esența raportării: prezentarea responsabilă, factuală și de bună-credință a unor informații privind încălcări ale legii.

De ce le este teamă oamenilor să raporteze

Nici o lege bună nu elimină toate riscurile. Avertizorii se tem adesea de pierderea locului de muncă, de afectarea reputației, de izolarea socială, de costurile juridice sau de faptul că raportarea lor nu va fi verificată obiectiv.

De aceea, este important ca organizațiile să nu trateze sistemul intern de raportare ca pe o simplă obligație formală. Dacă sistemul nu este credibil, angajații nu îl vor folosi. Dacă avertizorii văd că raportările ajung într-un sertar sau că atenția conducerii se întoarce împotriva lor, vor prefera să tacă sau să meargă direct în afara organizației.

Un sistem funcțional trebuie să fie simplu, clar și independent. Angajații trebuie să știe ce pot raporta, cui pot raporta, cum va fi protejată identitatea lor și ce se va întâmpla după depunerea raportării.

Cazuri cunoscute de whistlebloweri

În istorie există mai mulți avertizori cunoscuți care au atras atenția asupra unor abateri grave. Totuși, cazurile lor nu pot fi puse toate în aceeași categorie. Unii au urmat căi interne, alții s-au adresat presei, iar alții au publicat documente clasificate și au suportat consecințe juridice. De aceea, nu orice caz celebru este un exemplu simplu de whistleblowing protejat de lege.

Karen Silkwood a semnalat probleme de siguranță în industria nucleară. W. Mark Felt, cunoscut ca Deep Throat, a furnizat informații jurnaliștilor în timpul scandalului Watergate. Edward Snowden a publicat informații despre programele de supraveghere ale Agenției Naționale de Securitate din SUA și a declanșat o dezbatere globală despre viața privată și securitate. Chelsea Manning a transmis platformei WikiLeaks un volum mare de documente militare și diplomatice. Raphael Halet a fost asociat cu cazul LuxLeaks și cu dezvăluirea unor acorduri fiscale din Luxemburg.

Aceste exemple arată un lucru important: whistleblowingul poate avea o mare valoare publică, dar poate aduce și riscuri personale, juridice și profesionale considerabile. De aceea, diferența dintre curaj moral, interes public și o procedură sigură din punct de vedere legal este esențială.

Ce merită reținut

Whistleblowingul nu este delațiune în sensul obișnuit al cuvântului. Este semnalarea unei conduite care poate afecta interesul public, legalitatea, sănătatea, siguranța, mediul, fondurile publice sau funcționarea corectă a pieței.

În același timp, nu este un instrument pentru rezolvarea oricărui conflict de muncă. Pentru ca avertizorul să beneficieze de protecție legală, trebuie, de regulă, să acționeze cu bună-credință, raportarea să aibă legătură cu un context profesional și să privească încălcări ale legii sau fapte care afectează interesul public.

Pentru angajatori, whistleblowingul este un test de integritate. O organizație care are un sistem intern de raportare funcțional poate identifica problemele mai devreme, poate reduce pagubele și poate arăta că regulile nu există doar pe hârtie.

Pentru avertizor, cel mai important este să acționeze prudent: să adune informații relevante în mod legal, să distingă faptele de presupuneri, să evalueze canalul intern sau extern potrivit și, dacă există risc de represalii, să folosească sprijin specializat. În cazuri grave, merită contactată Agenția Națională de Integritate, o autoritate competentă sau un avocat înainte ca persoana să decidă să facă o divulgare publică.

Whistleblowingul este important pentru că multe fapte prejudiciabile nu ar ieși niciodată la iveală fără oamenii din interior. Valoarea lui depinde însă de două lucruri: curajul avertizorilor și credibilitatea sistemului care îi poate proteja.