NFT după bulă: ce a mai rămas din proprietatea digitală?

Cu siguranță ați auzit deja despre NFT. Acum câțiva ani se vorbea despre ele ca despre o nouă eră a artei digitale, a colecționării și a proprietății pe internet. Imagini, avataruri, pisici virtuale, personaje în pixeli sau lucrări digitale se vindeau la prețuri care, pentru un om obișnuit, nu prea aveau sens. Unii vedeau în asta viitorul economiei creative. Alții, doar o nouă bulă speculativă.

Privind retrospectiv, putem constata că adevărul a fost mai puțin spectaculos, dar mai interesant. NFT-urile nu au fost o prostie totală. În același timp însă, nu s-a confirmat nici ideea că ar schimba automat internetul, arta și investițiile. O mare parte a pieței s-a prăbușit, mai multe proiecte și-au pierdut lichiditatea, iar multe promisiuni s-au dovedit exagerate. Unele idei au supraviețuit totuși.

Ce înseamnă, de fapt, NFT?

NFT este prescurtarea de la non-fungible token, adică token nefungibil. Simplificat, este o înregistrare digitală pe blockchain care reprezintă un obiect unic. Poate fi o imagine, un videoclip, o piesă muzicală, un obiect dintr-un joc, o carte de colecție digitală sau o înregistrare legată de un obiect fizic.

Important este cuvântul „nefungibil”. Un bitcoin este, în principiu, identic cu alt bitcoin. Dacă cineva vă trimite un bitcoin și dumneavoastră îi returnați mai târziu alt bitcoin, din punct de vedere economic este vorba de aceeași valoare. La NFT nu funcționează așa. Fiecare token are propria identitate, propria istorie și adesea și propria valoare de piață.

Tocmai această unicitate a stat la baza entuziasmului inițial. Lumea digitală are, de altfel, o problemă de durată: totul poate fi copiat ușor. O imagine, un videoclip sau un PDF pot fi descărcate, trimise mai departe, salvate pe disc sau încărcate din nou pe internet. NFT-urile ar fi trebuit să aducă un răspuns la întrebarea ce înseamnă „original” în lumea digitală.

Numai că aici începe cea mai mare confuzie.

Nu cumpărați automat o imagine, cumpărați un token

O mare parte a dezbaterii publice despre NFT s-a bazat pe un vocabular imprecis. Se spunea că cineva „a cumpărat o lucrare digitală”. Tehnic, mai corect ar fi să spunem că a cumpărat un token care trimite către o anumită lucrare digitală.

Aceasta este o diferență esențială. NFT-ul de obicei nu înseamnă că cumpărătorul a dobândit automat drepturile de autor, dreptul exclusiv de a folosi imaginea sau controlul asupra cui o poate descărca. În multe cazuri a dobândit doar proprietatea asupra tokenului concret și drepturile definite de condițiile proiectului.

Dacă licența este scrisă clar, îi poate da cumpărătorului și drepturi mai largi. Dacă nu este clară, proprietatea asupra unui NFT poate să nu însemne practic mult mai mult decât o înregistrare verificabilă public în portofel. Nu este un detaliu. Tocmai această neclaritate a făcut ca mulți oameni să supraestimeze ce dețin în realitate.

Blockchainul poate confirma că tokenul există. Poate arăta de la ce adresă către ce adresă s-a transferat. Poate oferi un istoric public al tranzacțiilor. Nu poate însă confirma automat că persoana care a creat tokenul a fost autorul real al lucrării. Nu poate garanta că fișierul va fi disponibil pentru totdeauna. Și cu atât mai puțin transferă automat drepturile de autor.

Anul 2021 a fost anul euforiei

Cel mai mare hype în jurul NFT-urilor a venit în anii 2021 și 2022. În temă au intrat artiști, colecționari, celebrități, firme de jocuri, branduri de modă, cluburi sportive și platforme tehnologice. NFT-urile erau prezentate ca o nouă formă de proprietate digitală și, în același timp, ca o oportunitate de investiție.

În prim-plan au ajuns proiecte precum CryptoPunks și CryptoKitties. CryptoPunks, adică 10 000 de personaje în pixeli pe blockchainul Ethereum, au devenit unul dintre simbolurile întregii culturi NFT. CryptoKitties au arătat că blockchainul nu trebuie să fie doar o infrastructură pentru criptomonede, ci și un mediu pentru obiecte de colecție digitale și jocuri simple.

Trebuie totuși adăugat că istoria NFT-urilor nu a început abia cu aceste proiecte. Unul dintre primele artefacte NFT importante este considerat Quantum al lui Kevin McCoy, din 2014. CryptoPunks și CryptoKitties au fost mai degrabă momentul în care ideea s-a apropiat de un public mai larg.

În 2021, entuziasmul avea un sens parțial. Tehnologia aducea un mod nou de a crea un activ digital rar. Artiștii puteau experimenta cu vânzarea direct către comunitate. Colecționarii puteau urmări proveniența și istoria tokenului. Platforme precum OpenSea sau Binance NFT au creat un mediu mai simplu de tranzacționare.

Problema a fost că potențialul tehnologic s-a amestecat rapid cu speculația.

Ce a umflat bula?

Piața NFT a fost un mediu ideal pentru FOMO. Activele digitale puteau fi cumpărate rapid, vândute global și evaluate după semnale foarte instabile: raritate, comunitate, influencer, roadmap, meme, brand sau așteptarea unei creșteri viitoare.

Multe proiecte nu vindeau un produs finit, ci o promisiune. Promisiunea unui joc viitor, a apartenenței la o comunitate, a utilizării în metavers, a unor avantaje exclusive sau a unei valori în creștere. La o parte dintre proiecte ceva din toate astea a reușit. La o mare parte, nu.

În piață au intrat totodată stimulente care deformau prețul. Dacă un activ se tranzacționează pe o piață publică, dar are lichiditate redusă, prețul poate să nu fie o imagine fidelă a cererii reale. Câteva vânzări la o sumă mare pot crea impresia de valoare, chiar dacă piața reală este superficială. În plus, la NFT s-a discutat adesea despre wash trading, adică tranzacționare între portofele conectate cu scopul de a crea iluzia activității sau a prețului.

Rezultatul a fost că o parte a publicului a început să perceapă NFT-urile ca pe un instrument rapid de investiție. Și tocmai aceasta a fost o bază slabă.

Ce s-a schimbat după faza de hype?

Cea mai vizibilă schimbare este scăderea pieței. Potrivit platformei de date DappRadar, în 2024 volumul tranzacțiilor cu NFT a scăzut cu 19 %, iar numărul vânzărilor cu 18 % față de 2023. Anul 2024 s-a numărat astfel, conform acestei metodologii, printre cele mai slabe perioade de la începutul boomului NFT de masă. Asta nu înseamnă că NFT-urile au dispărut complet. Înseamnă mai degrabă că s-a încheiat faza în care aproape orice imagine digitală putea fi prezentată ca o viitoare investiție.

S-a schimbat și percepția platformelor. Binance NFT Marketplace a fost în 2021 un exemplu al faptului că marile burse cripto iau NFT-urile în serios. În iunie 2026 însă, compania Binance a anunțat încetarea suportului pentru serviciile NFT actuale pe platforma sa centralizată de tranzacționare Binance și mutarea administrării NFT către Binance Wallet. Este o ilustrare practică a faptului că infrastructura din vremea fazei de hype nu trebuie neapărat să supraviețuiască în forma inițială.

O schimbare importantă a avut loc și la critica ecologică. În 2021, Ethereum era încă construit pe mecanismul energointensiv Proof of Work. Asta însemna că NFT-urile de pe Ethereum purtau o parte din critica de mediu legată de minerit. După trecerea Ethereum la Proof of Stake în 2022, acest argument s-a slăbit considerabil. Potrivit Ethereum.org, consumul de energie al rețelei a scăzut cu aproximativ 99,95 %. De aceea, obiecția ecologică față de NFT-urile de pe Ethereum arată astăzi altfel decât în 2021.

Asta nu înseamnă însă că toate problemele au dispărut. Au rămas întrebări legate de drepturi, de disponibilitatea fișierelor, de securitatea portofelelor, de lichiditate, de calitatea proiectelor și de utilizarea reală.

Unde mai au sens NFT-urile?

NFT-urile au sens acolo unde este nevoie să se verifice public o înregistrare digitală unică și istoria proprietății ei. Asta poate fi relevant în cazul artei digitale, al obiectelor de colecție, al activelor din jocuri, al apartenenței la comunități, al biletelor sau al certificatelor.

Cel mai puternic caz de utilizare nu apare însă acolo unde NFT-urile se vând ca „o imagine care va fi mai scumpă”. Apare acolo unde tokenul rezolvă o problemă concretă. De exemplu accesul într-o comunitate, verificarea provenienței unei lucrări digitale, interoperabilitatea unui obiect dintr-un joc, istoricul transparent al unui obiect de colecție sau o piață secundară mai simplă.

Și aici trebuie totuși să fim prudenți. Nu orice problemă are nevoie de blockchain. Dacă este de ajuns o bază de date obișnuită, un cont la un furnizor sau un certificat digital, NFT-urile pot fi o complicație inutilă. Blockchainul aduce un avantaj mai ales atunci când contează deschiderea, verificabilitatea publică și independența față de un singur operator.

NFT ca investiție? Mai degrabă excepție decât regulă

Cea mai mare greșeală a erei NFT a fost să se presupună că raritatea digitală înseamnă automat valoare de investiție. Nu înseamnă. Raritatea este doar o parte a ecuației. Importante sunt și cererea, relevanța culturală, brandul, lichiditatea, claritatea juridică, comunitatea și capacitatea proiectului de a supraviețui mai mult de un ciclu de piață.

Unele colecții istorice, de exemplu CryptoPunks, au valoare și ca artefacte culturale ale erei blockchain timpurii. Valoarea lor nu mai depinde doar de imagine, ci și de poziția istorică. Aceasta este însă o excepție, nu o regulă aplicabilă miilor de colecții noi.

La un proiect NFT obișnuit, riscul de investiție este ridicat. Prețul poate scădea brusc, cumpărătorul poate să nu găsească un alt interesat, platforma poate schimba condițiile, fișierul poate dispărea, comunitatea se poate destrăma, iar roadmapul promis poate să nu se realizeze niciodată.

Dacă privim NFT-urile din perspectivă investițională, ar trebui să ne punem câteva întrebări simple: Ce cumpăr, mai exact? Ce drepturi dobândesc? Unde este stocat fișierul? Cine se află în spatele proiectului? Există o cerere reală sau doar marketing? Se poate vinde activul și pe o piață mai slabă? Și ce se întâmplă dacă marketplace-ul își încetează activitatea?

Fără aceste răspunsuri nu vorbim de investiție, ci de speculație.

Ce a rămas din NFT?

După spargerea bulei a rămas o imagine mai lucidă. NFT-urile nu sunt o revoluție universală a proprietății digitale. Nu sunt nici automat o investiție bună. Nu sunt o vrajă juridică ce transformă o imagine obișnuită într-un bun deplin, cu drepturi de autor clare.

În același timp însă, nu este vorba de o tehnologie complet moartă. NFT-urile au arătat că obiectele digitale pot avea un istoric urmăribil public, o identitate tranzacționabilă și o valoare de colecție. Au arătat și că arta digitală poate avea o piață în afara galeriilor tradiționale. Cele mai puternice proiecte se mută treptat din categoria speculației rapide în categoria culturii digitale, a arhivei și a proprietății comunitare.

Cea mai mare lecție este simplă: NFT-urile trebuie evaluate mai puțin după hype și mai mult după funcția practică. Dacă tokenul rezolvă o problemă concretă, are drepturi clare, o comunitate sustenabilă și o infrastructură tehnică transparentă, poate avea sens. Dacă valoarea lui principală este doar așteptarea că cineva îl va cumpăra mai scump, riscul este ridicat.

Așadar, NFT-urile nu au dispărut. Au pierdut doar o parte din iluzia care le-a ridicat în vârf. Iar asta este, pentru o tehnologie, poate mai sănătos decât entuziasmul necritic din 2021.